Icoana, prin esenţa ei netemporală şi trans-spaţială, martor şi prezenţă încă de pe acum a lumii ce va să fie, ne trasează o altă cale de urmat. Iconografia nu este doar o artă în sine, este o arta bisericească; icoana nefiind o pânză semi-autonomă, asemenea lucrărilor unui Rembrandt, ale unui Rafael, etc. ci face parte dintr-un cadru sacru. Chipul reprezentat pe icoană primeşte, după rânduiala Bisericii, nume prin inscripţia ei. Prin aceasta icoana este însuşită de cel ce este reprezentat pe ea, se înalţă către prototipul ei şi devine părtaşă harului aceluia. Ea este o fereastră a sufletului către Dumnezeu exprimată prin imagini. Menirea icoanei este să contribuie la rugăciune şi să ne apropie de Dumnezeu. Aşadar, parte integrantă a rugăciunii şi a cultului religios al Bisericii Ortodoxe, icoana este şi imaginea liturgică a acesteia, în înţelesul că nu poate fi deplin pricepută decât în contextual celebrării liturgice.

În apărarea icoanelor (din timpul iconoclasmului) Sfântul Teodor Studitul vine cu un argument simplu și în acelaşi timp complex, centrat pe următorul paradox: "Nevăzutul s-a făcut văzut". Aşadar Cuvântul nevăzut, născut din Cel Nevăzut, a apărut înaintea ochilor noştrii, iar noi am văzut însăşi Persoana Cuvântului.

Suntem înclinaţi să reprezentăm în chip perceptibil, sau sub forme văzute pe cele nevăzute, sau lucrurile care nu cad sub controlul simţurilor. Dorinţa de a avea în faţa ochilor o icoană vine din caracterul concret al sentimentului religios, care adesea nu se mulţumeşte cu o simplă contemplaţie spirituală şi care caută să se apropie de divinitate în chip nemijlocit. Când este vorba însa de Dumnezeu, fiinţa pur spirituală şi imperceptibilă prin simţuri, se ridică în chip firesc întrebarea: este posibilă înfăţişarea lui Dumnezeu sau reprezentarea Lui în forme văzute? Atunci când iconografia creştină a încercat să reprezinte divinitatea în forme vizibile, s-a izbit de dificultatea sau chiar de imposibilitatea de a reda cu mijloacele artei pe Dumnezeu, despre care Sfântul Evanghelist Ioan spune că este Duh (loan 4,24), iar Sfântul Apostol Pavel spune ca "nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă" (I Tim.6, 16).

Posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în forme văzute este dată de două principii creştine: 1) pentru că El S-a descoperit în diverse forme (rugul arzând, nor sau foc etc.) şi pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca om ; 2) pentru că noi, de la creaţie purtăm chipul lui Dumnezeu. Pornind de la actul întrupării Domnului, Sfântul Ioan Damaschin spune că tocmai datorită acestui fapt, datorită întrupării îl putem zugrăvi plini de încredere pe Dumnezeu cel nevăzut ca pe cel care s-a făcut văzut pentru noi, prin participarea la trup şi sânge. Astfel, noi nu zugrăvim dumnezeirea nevăzută, ci corpul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu atât mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea.